Despre morți numai de bine?

A trecut din viață și unchiul soției, Daniel, cunoscut ca Dinu. El locuia de multe decenii în Statele Unite ale Americii.

În proximitatea mea, în cercul de cunoscuți și prieteni, au părăsit lumea încă doi bărbați în floarea vârstei – Daniel din Bruxelles, Belgia și Mircea din Kapfenberg, Austria.

Trei bărbați cu vârste relativ apropiate.

Cel mai tânăr, Daniel Corne, a plecat și cel mai fulgerător din sânul familiei. La doar 52 de ani. A apucat să se împace cu Dumnezeu și să lase ordine în averea strânsă în cursul anilor. L-am cunoscut tangențial, deși era verișor primar cu bunicul meu.

Am auzit insa multe lucruri bune despre el. Fapte de ajutorare pentru cei nevoiași. Prin muncă, situația lui materială s-a schimbat mult față de perioada copilăriei, însă sufletul lui a rămas sensibil la lipsurile celor care nu aveau suficient cât să-și acopere toate nevoile. Mari vor fi răsplătirile Domnului pentru el.

Dinu Lucaciu a luptat conștient cu boala, dar cum spunea pastorul bisericii Aleluia din Detroit, nu a apucat vârsta de 60 de ani (la 1 august, în plină suferință a ajuns la 59 de ani). Era fratele mamei sotiei mele. Nu l-am cunoscut în mod personal. Auzeam însă de el. De hărnicia lui. S-a amintit de fapt și la seara de priveghi că Dinu a muncit mult la remodelarea fostei locații a Bisericii.

Vecinul Mircea, la 58 de ani, a spus soției că se revăd după operație. Din păcate, reîntâlnirea e posibilă doar pe alte coordonate, într-o altă lume, unde inima nu mai doare.

Mircea, deși nu a fost rudenie cu mine, a fost mai aproape de mine. Am interacționat cu el, prin prisma faptului că eram vecini. Discutam cu el uneori pe teme de credință. El adventist, eu penticostal. Ne-am intersectat și în concediu.

Ultima discuție cu el a fost destul de recent, când i-am cerut ajutorul. A fost deschis și a promis că vine. În ziua de Paște, când mă întorceam de la slujba de dimineață, am schimbat ultimele cuvinte referitoare la sărbătoarea Învierii, cum e văzută din perspectivă adventistă și penticostală.

Aceștia s-au dus. Au plecat. Pe drumul pe care merge toată lumea. Au mers într-o altă țară, pe alte meleaguri. Au mers acolo unde soarele nu apune.

Au lăsat în urmă familii, soții îndurerate. Domnul promite pentru văduve și orfani că le va fi apărător și sprijin. Și o va face. Așa e Domnul Dumnezeu. Tot ce promite, împlinește.

Copiii acestor bărbați și-au condus tatăl pe drumul fără întoarcere. În inima lor s-a produs o durere de nedescris. Ei nu mai au cui să-i spună tată. Totuși Dumnezeu poate fi numit Tată. Vă îndemn să-L chemați pe El ca Tată. Oricând. Cât mai des.

Cei trei au lăsat tot ce au agonisit. Unii mai mult, alții mai puțin. Au rămas în urmă banii, imobilele, mașinile. Poate că într-un sens putem spune că lucrurile pentru care au investit cel mai mult timp, le-au lăsat cel mai repede.

Tragismul morții este că nu plânge nimeni după noi cum plânge familia. Toate lucrurile rămase de noi sunt amorfe, apropiații au sentimente și lacrimi.

Locul din Biserica locală a rămas gol. Biblia aceea din care citeau, a rămas închisă. Îndrăznesc să spun că lumea e mai săracă fără ei. Atât mintea, cât și îndemânarea mâinilor lor, a adus plusvaloare. Săracii pentru care erau sprijin, trebuie ajutați de alții.

Ei au fost, noi încă suntem.

Ei au făcut ce au putut, cum au putut, cât au reușit. Atât pentru viața efemeră, cât și pentru viața viitoare. Noi încă mai avem timp. Nu pentru totdeauna. Într-o zi și noi vom fi conduși pe ultimul drum. Până atunci însă…

Voi fi eu atent cu sufletul meu? Voi investi în relația mea cu Domnul? Ce loc ocupă Scriptura, dar Biserica în viața mea?

Voi sluji cu toată dăruirea cu darul și chemarea pe care am primit-o?

Cum mă voi raporta la muncă? Îi voi da tot elanul meu? Anii mei cei mai buni? Tot timpul meu? Sau voi fi harnic, în timp ce îmi prioritizez viața în funcție de ce este important, nu de ce este urgent?

Familia. Într-o zi va rămâne în urma mea o soție, copii, poate părinți, frați, surori, socri. Voi lăsa într-o zi în urmă Biserica locală, acei credincioși cu care m-am bucurat, punându-ne toată nădejdea în Hristos. Vor rămâne de mine, colegi și șefi, vecini și cunoscuți.

E de așteptat ca aceștia să mă plângă. Din acest motiv, ar trebui să mă dedic familiei, Bisericii și oamenilor în general.

Să vorbesc frumos cu fiecare, să trăiesc cu fiecare în pace. Să întind o mână caldă, care să inspire încredere. Să ofer un umăr pe care să se sprijine sau un sfat valoros.

Să caut pe cel care nu are pe nimeni, pe cel încercat puternic de viață. Să merg acolo unde cei mai mulți nu ar merge, la oamenii care nu îmi pot răsplăti.

Am o dorință puternică: să nu spună oamenii despre mine, “despre morți numai de bine.” Înțeleg că cei care folosesc această vorbă au multe să reproșeze celui decedat, dar cutuma cere ca să-i laude.

Nu vreau laude gratuite și superficiale. Vreau să trăiesc demn de Hristosul care m-a chemat la mântuire, cu impact în viața fiecăruia cu care interacționez.

Mă rog pentru familiile greu încercate ca nădejdea reîntâlnirii să le mângâie inimile.