Pot învăța ceva de la suporterii italieni?

Finala EURO 2020 între Italia şi Anglia, s-a desfăşurat în seara lui 10 iulie 2021. Deznodământul finalei i-a determinat pe cetățenii din “cizmă” să se dezlănțuie şi să sărbătorească ca atare succesul naționalei lor.

M-am aflat într-o localitate din nordul Italiei şi am putut urmări de foarte aproape entuzismul, pasiunea şi ataşamentul oamenilor față de națiunea lor, reprezentată de cei 11 jucători, aflați pe stadionul Wembley din Londra.

Cunosc faptul că unii creştini nu sunt de acord cu urmărirea competițiilor sportive de nici un fel, argumentul lor e de natură spirituală. Cred că e păcat, sau cel puțin pierdere de timp. Alți creştini resping fenomenul pur şi simplu pentru că nu găsesc sensul la jocul cu mingea. Aceştia văd doar un număr de bărbați care aleargă după o minge. Nu vreau să argumentez pro fotbal, ci doar vreau să exprim faptul că nu i-am disprețuit pe cei ce se bucurau, ci am tras învățăminte din euforia lor.

Celebrarea biruințelor

Finala a ajuns la penalty. La fiecare reuşită a italienilor un vulcan erupea. Figurativ vorbesc. Strigătul lor se auzea cred, de departe.

Bucuria jucătorului care înscria era şi bucuria suporterului. Bucuria tânărului care cântă nu ar trebui să fie şi bucuria Bisericii? Reuşita misiunii unui frate sau unei familii ne va aduna împreună pentru a celebra acea reuşită.

Nu cumva mediului evanghelic românesc îi lipseşte cultura celebrării? Ştiu că sună “americăneşte” şi pe unii îi deranjează, dar eu citesc în Scripturi că întoarcerea fiului risipitor produce bucurie şi tatăl a sărbătorit intens evenimentul.

Pastorul din Biserica unde mă închin zice mereu că la fiecare întoarcere a unui fiu sau fică risipitoare, taie vițelul. Dacă atunci nu ne bucurăm, atunci când? Și binențeles, sărbătoarea nu trebuie să se limiteze la un eveniment bine definit în timp, ci să fie o exprimare constantă a aparteneței noastre la trupul lui Hristos.

La momentul convertirii mele, eram plin de pasiune şi râvnă. Ştiti ce mi-au spus unii creştini? Am fost şi noi ca tine, ai să devii şi tu ca noi.

Sunt printre noi prea mulți cârcotaşi pe care nimic nu-i mulțumeşte. Dacă faci, de ce faci, dacă nu faci de ce nu faci.

Trăim în trecut prea mult şi spunem că pe vremea noastră erau adevăratele părtăşii ale Bisericii. Pe vremea noastră era la lucru Duhul Sfânt. În felul acesta noi facem jocul altcuiva, fiindcă celebrarea fiecărei mici biruințe e de fapt energie pentru lupta următoare.

Încurajare, nu apăsare

Nu am cunoştințe de italiană, dar din reacția suporterilor la ratarea jucătorului naționalei lor am tras concluzia că sunt uşor dezamăgiți, dar aplaudă mai departe. Dezamăgirea e normală, însă înjurătura, apostrofarea şi chiar huiduielile nu ajută.

Cred de asemenea că nu avem nici cultura încurajării. Nu ştim să apreciem, nu putem vedea în nereuşită decât eşec. Atât.

În textul sacru citim că Dumnezeu nu disprețuieşte începuturile slabe. Ratarea, datul cu stângul în dreptul nu e un capăt de țară, nu se sfârşeşte lumea. Poate că trebuie să coborâm standardele pentru alții şi să le ridicăm pentru noi.

Greșeala unuia sau a altuia nu trebuie să ne determine să luăm piatra, nici ”să-l scoatem din Împărăție”, ci să-l sprijinim pentru ridicare și restaurare.

Slujba cea mai reuşită nu are de-a face neapărat cu faptul că eu am fost pe scenă. Lucrarea e a Domnului, Biserica e a lui Hristos şi Duhul Sfânt însoțeşte pe cine doreşte. Nu pot pune monopol pe slujba publică. Când privesc aşa voi încuraja şi un frate sau soră care nu a slujit la nivelul la care eu vreau să fiu slujit. Şi să nu pierdem din vedere că Scriptura ne oferă linii directoare despre ce așteaptă Dumnezeu de la noi atunci când ne închinăm.

PS. Euforia italienilor a trecut, bucuria s-a stins. Ei s-au luptat pentru o cupă care se poate deteriora, peste care se așterne trecerea anilor, noi luptăm pentru o cunună veșnică. Tot ce facem noi acum va avea ecou și reverberații în veșnicie. Satisfacția noastră sprijinind sufletele veșnice nu va trece, ci veșnicia o va amplifica la infinit.