Viață creştină

Moartea pe care nu o aştepta nimeni.

Toată săptămâna mi-a stăruit în minte să scriu despre ideologia de gen şi despre cei care se plâng (minoritari fiind) că “drepturi fundamentale” le sunt interzise; ce vor să facă aceşti oameni, este să-şi impună agenda progresistă în viața noastră a celor care nu simpatizăm cu non valorile lor. Nu ne trebuie asemenea anomalii. Pavel spunea că “e ruşine numai să spunem ce fac ei în ascuns”. Efeseni 5:12

Vestea pe care am primit-o astăzi şi care m-a cutremurat, mi-a dat de înțeles de ce nu am scris despre cele mai sus amintite. O temă mai recurentă în viața comunității s-a ivit şi are în vedere trecerea în eternitate a credincioşilor.

Aveam 10 ani când moartea m-a izbit teribil. Trebuia să particip la o serbare de final de an, erau planificate repetiții, însă totul s-a schimbat pentru că suferința bunicului meu drag a fost curmată, la doar 55 de ani.

Vizualizez şi acum momentul când mama spăla holul apartamentului plângând, şi mi-a adresat cuvintele: “Dacă vrei să-l vezi pe bunicul, du-te că acum l-au adus de la spital, e mort”. Ochii mi s-au împăienjenit de lacrimi, şi am dat fuga la casa bunicilor. Imaginea cu bunicul întins în sicriu nu mi-o pot şterge din memorie.

Mi-am iubit nespus de mult bunicul. Peste ani, mi-am dorit să fi trăit, să mă sfătuiască. Mama îmi spunea că bunicul a fost un bun predicator şi m-am gândit câtă nevoie aveam de el când am început şi eu să “predic”. Moartea nu a ținut cont de dorințele mele, ea şi-a îndeplinit lucrarea.

Aceasta pare că e viața (nu adevărata viață). Munceşti să construieşti o casă, să faci nunți la toți copii tăi (6 nunți a făcut bunicul) şi apoi un cancer urât să te doboare; când abia ai ieşit la pensie, când unii dintre copii încă nu ți-au adus nepoți, numărul anilor tăi se sfârşesc.

Unii ar putea reclama că ei aşteaptă moartea şi nu mai vine, dar Claudiu nici măcar nu a apucat să-şi vadă copii ajunşi adolescenți.

Plâng moartea lui Claudiu, în puterea vârstei, când nu a împlinit 40 de ani. Plâng, pentru tânăra lui soție care aşa de devreme a îmbrăcat haina văduviei. Plâng alături de cei doi copii, care au fost despărțiti atât de crud de cel care le-a fost tată.

Moartea lui Claudiu, bruscă şi neaşteptată, ne provoacă la meditație. Ce e viața? Ce suntem noi? Suntem gata să ne întâlnim cu Creatorul?

E drept să gândesc că cel care s-a numit fratele nostru Claudiu, mai avea planuri, vise neîmplinite, dorințe pe care nu a apucat să şi le pună în aplicare. El s-a dus. Noi toți ne vom duce. Realizăm că moartea nu ne va întreba dacă vrem să o urmăm? De aceea pasiunea cea mai mare să se numească Hristos. El şi numai El.

Dumnezeu să te mângâie sora noastră în Domnul. Dragi copii, inimile voastre îndurerate să primească vindecarea de la Dumnezeu. Noi, Biserica Maranatha vom fi lângă voi, cu tot ce va fi nevoie, dar şi noi suntem numai oameni, de aceea vă îndemn..

Agățați-vă de textul Scripturii care spune: “El (Dumnezeu) este Tatăl orfanilor, Apărătorul văduvelor.” Psalmul 65:8

La revedere, Claudiu!

Un comentariu

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *