Viață creştină

Suferință, eşec şi moarte – motive pentru sfințire

Moartea cuiva drag nouă, ne răscolește întreaga existență. În funcție de cât de apropiați am fost. Nu de puține ori s-a întâmplat ca așa mare să fie durerea celui ce a pierdut partenerul, încât la scurt timp să se stingă și el, de durere. Trebuie să mai găsim motive pentru a trăi.

Moartea aduce durere pentru cei rămași, amărăciune. Moartea ne desparte de cei dragi, e dușmanul care ne fură bucuria.

Dumnezeu ne promite că ”Vrăjmașul cel din urmă care va fi nimicit va fi moartea.” 1 Corinteni 15:26

Moartea poate fi înțeleasă și ca o ușurare pentru cel chircit (îndoit) de durere, care de luni sau chiar ani trage după el boala care-l ucide, puțin câte puțin.

Moartea schimbă statutul nostru, din soț/soție în văduv sau văduvă. Orfani sunt mulți pe lume, vinovata de serviciu e moartea.

Moartea ne condamnă să ne reorganizăm viața. Nu avem încotro, trebuie să ne adaptăm la noua situație, la noile condiții propuse de ce ne-a mai rămas.

Am auzit de multe ori și subscriu cum că moartea ne deschide ușa unei alte vieți. Fără să murim, nu avem cum să gustăm ”aerul” veșniciei.

Față de moarte avem oroare, dezgust, dar şi frică. Ne temem de moarte când nu știm ce ne așteaptă după, dar și pentru că moartea nu poate fi controlată. Ea ne schimbă statutul din vii în oameni decedați, fără suflare.

Țelul nostru al oamenilor este să ”ținem” moartea cât mai departe de noi. Avem un instinct de supraviețuire, din această cauză, în fața pericolului frînăm, nu accelerăm. Ne păzim copiii la psicină, mâncăm sănătos. Unii fac tot ce le stă în putere să nu se apropie de moarte deloc, însă cu fiecare secundă scursă moartea e mai aproape.

Pavel vorbea despre moarte în termenii unei mutări “acasă la Domnul.” El accepta moartea. Nu se arunca în brațele ei dar nici nu gonea în sens contrar morții. O acceptare a morții conştient fiind că în felul acesta ajungi “acasă la Domnul” e posibilă doar când ştii în Cine crezi.

Moartea survine în condiții diferite pentru fiecare. Nu murim toți la fel, dar murim toți din cauza păcatului. Nu a păcatului înfăptuit de noi, ci a păcatul care a intrat în lume în Eden.

Reacția unora în fața pierderii cuiva drag e una de murmur și cârtire, chiar răzvrătire fățișă față de Dumnezeu.

În societate se ajunge să fie contestată ori existența lui Dumnezeu, ori caracterul Lui. Dacă Dumnezeu există, de ce îngăduie așa ceva? Dacă Dumnezeu e bun, cum poate să existe atâta suferință?

Vă propun o altă perspectivă care e în acord cu textul din Romani 12.9: “Fie-vă groază de rău și lipiți-vă tare de bine.” Aşa ar trebui să procedăm când ne apare în față necazul. Pentru că responsabil pentru moarte este păcatul.

În consecință, atunci când ne moare cineva drag, atitudinea noastră față de păcat trebuie să devină mai hotărâtă și ura față de păcat mai înverșunată.

Un copil abuzat de tatăl lui alcoolic, un soț înșelat de tânăra lui soție, un eșec la cel mai important examen, e imperios necesar să ne crească capacitatea de a urî păcatul pentru că asemenea fapte ca cele de mai sus ne descoperă păcatul în toată hidoșenia lui.

Nu-i așa că cel mai des copilul abuzat ajunge să-și urască tatăl, soțul înșelat să-și urască soția și studentul să se supere pe profesorul care nu a fost cinstit față de lucrarea lui? Procedând astfel nu purcedem la depăşirea momentului tragic, ci ne blocăm pentru toată viața în amărăciune.

Teza mea e clară, cu fiecare pierdere, deces, al celor dragi, cu fiecare diagnostic crud pus de medic, să fugim de păcat, detestându-l tot mai mult. Când fugim de păcat, mai rămân doar două brațe, ale Mântuitorului, să ne cuprindă.

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *