Familie

Rolul părinților privind credincioşia copiilor

Parinții mei au crescut opt copii, dintre care şapte sunt botezați. Ultimul copil al părinților mei, sora mea cea mai mică, nu are încă vârsta necesară pentru a fi admisă la botez. E o mare binecuvântare. Un har primit de la Dumnezeu.

Privesc la bucuria părinților care au toți sau majoritatea copiilor în Biserică. Cred în acelaşi timp că există o binecuvântare mai mare şi anume, să-ți vezi copiii nu doar că ajung în baptistier sau într-o apă curgătoare îmbrăcați în haine albe, ci să observi că ai tăi copii se bucură de viața din belşug, promisă de Isus.

Situația e tragică

Am citit şi auzit de copii de păstori care au atras ruşinea familiei şi au îngreunat slujirea tatălui, părăsind Biserica, dar şi trăind o viață din cale afară de mizeră. Nu este mai mare durere pentru un părinte decât să-şi vadă proprii copii eşuând lamentabil în relația lor cu Dumnezeu.

Bisericile creştine sunt pline de părinți îndurerați care-şi plâng (cu nădejde sper) fiii şi ficele risipitoare. Avem liste de rugăciune care cuprind numele unora dintre ai noştri, care risipesc dragostea lui Dumnezeu.

Nu întreba de ce, ci treci la acțiune

Tentația cea mai mare, privind un răspuns la această situație larg răspândită, e să responsabilizăm părinții. E cel mai la îndemână. Unii dintre creştinii aflați în situația descrisă, îşi fac mea culpa spunând că atunci când copiii lor erau mici, judecau alți părinți care aveau probleme cu copii lor şi lucrurile pentru care au judecat, au ajuns să le practice copii lor. Să ne ferim de judecată.

Chemarea mea care nu sunt în mijlocul durerii, nu e să răspund la întrebări de genul “de ce?”, ci să mă uit doar la mine în casă şi să întreprind trei acțiuni:

  • Să trăiesc în fiecare zi cu Isus. În felul acesta copii mei nu se vor poticni în viața mea, ci vor fi influențați să-L urmeze pe Domnul Hristos
  • Să mă rog pentru copii mei. Să postesc. Nu să zic rugăciuni. Nu să rostesc o propoziție în timp ce-mi trag pătura peste mine, acuzând oboseala care m-a cuprins
  • Să îmi învăț copii, Scriptura. Poate că problema predicatorilor şi a pastorilor tocmai asta e, că suntem prea preocupați pentru o slujire publică de calitate, în acelaşi timp plătind cu sufletele celor dragi nouă, neglijarea lor

Să fim responsabili

La momentul când scriu aceste rânduri, am doi copilaşi. Împreună cu primirea copiilor de la Dumnezeu, am primit, ca fiecare părinte, această responsabilitate de a-i creşte pentru cer. Până acum, din perspectiva preocupării pentru sufletele lor, am înşelat aşteparea lui Dumnezeu (chiar cea enunțată mai sus în trei puncte). Părinte drag care citeşti aceste rânduri, ce poți spune despre tine?

În calitate de părinte trebuie să-mi fac datoria pentru copii mei, în acelaşi timp însă, nu e corect teologic să-mi asum meritele când ei îl vor urma pe Hristos. Doar harul lui Dumnezeu îi va ține aproape pe ai noştrii copii.

Nădejde la Dumnezeu

Mă rog pentru ai mei copii, ca ei să fie mântuiți. Mă rog şi vreau să plâng împreună cu părinții a căror copii “au plecat într-o țară depărtată”.

Dumnezeu ne surprinde în chip deosebit. El face minuni. În vremea noastră, într-un anume sens, minunile pot fi interpretate ca minuni atunci când, copii noştrii sunt în Biserică, vii spiritual, dar şi atunci când viața lor ratată e schimbată de Hristos.

Mă voi achita de responsabilitate, şi Îl voi aştepta pe Domnul Hristos să-mi mântuiască copiii.

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *