Evanghelizare,  Viață creştină

Gânduri despre trecerea vieţii

Am scris acest articol exact acum 5 ani (14 Noiembrie 2015), pentru revista Apa vieții din Viena..

Uneori mă simt singur. Înconjurat de familie, de prieteni, colegi şi totuşi, sunt singur. Singur cu lumea mea, singur cu gândurile mele, singur cu năzuinţele mele. În astfel de momente, reflectez la viaţa aceasta trecătoare.

Mă uit pe fereastră. Văd copacii care sunt aproape goi, lipsiţi de frunzele care din primăvară până în toamnă, i-au împodobit. Frunzele nu sunt departe de copaci, sunt în jurul lor, îi înconjoară, sunt jos „culcate” la pământ. Culoarea predominantă ce poate fi zărită la baza copacilor este un maro, mai mult ruginiu decât maro. Iarba nu se mai observă, este acoperită de frunzele „ruginite”.

Ochii care priveau copacii mi îndrept spre blocul de beton, înalt de două ori cât copacii din jur. E seară. Lumina naturală nu mai luminează îndeajuns locuinţele din bloc, aşa că multe ferestre sunt luminate artificial. Oamenii au aprins becul în bucătărie, dormitor sau în sufragerie. Fiecare individ îşi ocupă cu ceva timpul. După ceva vreme, tot pe rând (după cum au fost şi aprinse) becurile sunt stinse, astfel că toată suprafaţa aceea de beton devine o „mare” întunecată.

Părăsesc locuinţa şi mă plimb pe una din arterele oraşului.E destul de târziu. Foarte puţini oameni trec pe lângă mine, maşini ceva mai multe.

Mă întorc în casă. Soţia şi fetiţa mea dorm deja. Aşezat pe un scaun, nu-mi pot întrerupe gândurile ce mi-au invadat mintea. Ce este şi viaţa aceasta? Zboară spre o veşnicie despre care vorbeşte Scriptura. Dacă nu ar fi credinţa în Isus, dacă nu ar fi Evanghelia, dacă ar lipsii posibilitatea intimităţi cu Hristos. deprimarea ar fi înreptăţită să „posede” pe toată lumea.

Ce este şi viaţa aceasta? Te naşti, trăieşti o viaţă, în care bucuriile sunt pasagere iar suferinţa din viaţa noastră..e la ea acasă.

Cum frunzele se desprind de copacii despre care am scris, aşa mă voi „desprinde” şi eu într-o zi, de această viaţă. Astăzi, sunt tânăr, puternic, stau în poziţie verticală şi lupt cu greutăţile şi problemele vieţii, vreau să realizez ceva, să îmi las urma în această viaţă. Va veni o zi, când, poziţia mea va fi ca a frunzelor ruginite, singura diferenţă este că eu voi fi sub pământ.

Privind la „mişcarea” din blocul alăturat imobilului unde locuiesc eu, îmi treceau prin minte gânduri că, despre acei oameni, la un moment dat se va vorbi la timpul trecut. Generaţiile care vor venii vor şti prea puţine despre ei, ca şi cum nici nu ar fi existat vreodată.

În România încă se arborează la locuinţa defunctului un steag negru, de doliu. Aici nu am vazut. Parcă trecerea din viaţa aceasta, se vrea cât mai puţin observată. Oamenii nu vor să vorbească despre moarte.

Dacă viaţa trece aşa de repede, dacă eu îmbătrânesc şi merg pe drumul pe care merg toţi oamenii, ce ar trebui să fac acum, cât mai pot, până nu mă duc?

Nu ne putem împotrivii trecerii vieţii, timpul îşi face cursul lui, chiar de am putea să ne împotrivim şi, să reuşim să trăim sute de ani în loc de zeci, nu merită. De ce? Nu ştiţi răspunsul? Mă îndoiesc. Cu cât trăim mai mult cu atât gustăm mai mult din efectele păcatului adamic, unii suferim de boli cronice, pe care le purtăm toată viaţa pe picioare, alţii se îmbolnăvesc de diverse boli, dar cert este că, dacă încă nu suferi de vreo boală anume totuşi ai şi tu suferinţa ta care poate i-a forma unei trădări, sau chiar a unei stigmatizări, din partea celorlalţi creştini..

Oricum, indiferent că vrem să trăim mai mult, sau acceptăm resemnaţi „condiţia” de oameni muritori, viaţa tot se va sfârşi într-o bună zi, pentru că Dumnezeu ne iubeşte enorm. El are, pentru noi, pregătit ceva mult mai bun, incomparabil cu ceea ce avem aici.

Revin la întrebarea de mai sus: Ce rămâne de făcut?

Să ne oprim în loc. Da, noi nu prea facem acest lucru, nu suntem obişnuiţi. Noi gonim, gonim..şi iar gonim. Vă chem să ne oprim. Să privim frunzele ruginite, apusul de soare, noaptea ce s-a aşternut peste oraş, să privim chipurile oamenilor, nu-i aşa că sunt trecute? Am îmbătrânit noi, părinţii noştrii, ce să mai spunem de bunici. Nu ne plac ridurile, nici părul alb..

Cu siguranţă privind toate acestea, ne este transmis un mesaj, simplu şi clar: şi tu vei trece. În mod natural din acest mesaj se naşte o întrebare: unde vei merge?

E foarte înţelept din partea mea să imi răspund la această întrebare. Eu ştiu unde merg, şi tu şti. Sigur şti. Cine îşi răspunde sincer şi convins că va merge în rai la Dumnezeu, eu cred că acolo va ajunge. Persoana care nu e sigură pe ea, care mai are îndoieli, are o problemă pe care ar trebui grabnic să o rezolve.

Tot ceea ce aţi citit până acum, dumneavoastră cunoaşteţi. Nu e ceva nou, nu e o descoperire recentă. Toţi ştim că suntem trecători, că într-o zi vom pleca în veşnicie, toţi ştim cum ne e viaţa, sfântă sau necurată, toţi ştim ce trebuie să facem pentru a avea parte cu Dumnezeu.

Păcatul contemporanilor Domnului Isus, era că ei cunoşteau foarte bine cum trebuiau să trăiască, şi totuşi, au ales ipocrizia şi satisfacerea eului lor.

Iubiţi cititori, să ne luptăm să-L iubim pe Dumnezeu, să trăim cu Dumnezeu în fiecare clipă,  să fim prietenii lui Dumnezeu şi sunt convins, am această minunată nădejde, că, atunci când vom părăsii lumea aceasta.. ne va lua la Sine, Dumnezeu.

2 comentarii

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *