Familie,  Viață creştină

Despre cum mă iubeşte Dumnezeu şi cum Îl iubesc eu

Experiența mea de tată

Dumnezeu mi-a dăruit spre creştere şi pentru a forma în ei nişte caractere alese, doi copilaşi. Deocamdata doi. Ma uit la ei cu atâta drag. Nu îmi este greu să-i iubesc, pentru că mă uit la ei şi sunt atât de drăgălaşi, de minunați. Sunt superbi. Ar fi o problemă dacă nu mi-aş putea descrie aşa copii. Deşi dintr-o perspectivă oamenii vremurilor din urmă sunt caracterizați ca fiind iubitori de sine şi lipsindu-le dragostea fireasca, naturală. Totuşi eu sunt creştin şi definiția credinței mele mă recomandă pentru a iubi ca Domnul meu, Isus.

Ziua, noaptea îmi privesc copiii şi îi ador. Îmi place un lucru enorm, aştept să-l facă copii mei pentru mine mai mult ca orice. Mă împlineşte nespus. Le cer să mă îmbrățişeze. Când le simt brațele micuțe cuprinzându-mă, mă topesc. Aştept, trăiesc cu dorința nespusă ca inițiativa îmbrățişării să pornească de la ei. Ce fericit voi fi.

Dragostea de neînțeles a lui Dumnezeu

Trăirile mele exprimate adineauri, m-au determinat să mă gândesc la Dumnezeu. La dragostea Lui. Ce mare a fost. Ce mare este. Dragostea Lui va rămâne în continuare excepțională.

Cuvântul spune că pe când eram noi încă păcătoşi, El a murit pentru noi. Asta înseamnă că deşi noi nu i-am oferit nici un motiv pentru a ne iubi, El a făcut-o. Ba dimpotrivă, faptele noastre erau reprobabile. Natura noastră păcătoasă, mediul nostru murdar din punct de vedere moral Îl punea pe fugă, dar El nu a fugit.

Unul dintre profeții mici Îl descrie pe Dumnezeu ca având ochii aşa de curați că nu poate vedea răul, şi noi doar rău am făcut. Cât de mult s-ar fi uitat la noi, nu aveam nimic să-L convingă să ne iubeasca, dar El a făcut-o. S-a învins pe Sine.

Dumnezeu îi prezenta lui Ezechiel o imagine plastică despre starea evreilor când Dumnezeu s-a apropiat de ei să-i salveze. Citez pentru că oricât aş parafraza eu nu voi putea reda puterea cuvintelor lui Dumnezeu. Oricum starea lor, ca şi a noastră neamurile, provoca oricui greață, mai ales unui Dumnezeu desăvârşit în sfințenie. Cu toate acestea, El a venit spre noi şi ne-a salvat.

La naștere, în ziua când te-ai născut, buricul nu ţi s-a tăiat, n-ai fost scăldată în apă, ca să fii curăţită, nici n-ai fost frecată cu sare și nici n-ai fost înfășată în scutece. Ochiul nimănui nu s-a îndurat de tine ca să-ţi facă măcar unul din aceste lucruri din milă pentru tine, ci ai fost aruncată pe câmp, așa de scârbă le era de tine în ziua nașterii tale. Atunci, Eu am trecut pe lângă tine, te-am văzut tăvălită în sângele tău și am zis: ‹Trăiește chiar și în sângele tău!› Da, ţi-am zis: ‹Trăiește chiar și în sângele tău!› Ezechiel 16:4‭-‬6 VDC

Prezentarea de mai sus vorbeşte de momentul înainte de convertire. Ce se întâmplă după, post convertire, pentru că primim natura lui Dumnezeu. Cred că oricât ne-am strădui de mult să ne trăim pocăința, faptele noastre nu s-ar ridca la aşteptarea dreptății lui Dumnezeu. Tocmai de aceea a venit Hristos ca să ne ajute ca să se aşeze între noi şi Tatăl, să mijlocească pentru noi. Fără jertfa Domnului nu este salvare. Acceptarea jertfei Fiului ne face plăcuți lui Dumnezeu. Jertfa lui Isus Hristos îl convinge pe Dumnezeu Tatăl să se uite la noi cu drag.

Iubirea noastră pentru El

Evanghelistul Luca, prezintă o pildă rostită de Isus. În pildă sunt prezentați cei doi fi ai tatălui care aleg drumuri diferite. Cel mai mic vrea despărțirea de tatăl, iar cel mare rămâne lângă tatăl lui. Cel mic e numit fiul risipitor, pentru că risipeşte averea tatălui. Cel mare însă relativ e pus într-o lumină bună. El a rămas acasă. În Biserică. Nu a risipit la prima vedere averea.

Imaginea fiului celui mare se schimbă radical în ochii auditoriului şi al nostru, al cititorilor, când aflăm că fiul cel mare a muncit ca un rob, din obligație, în tot acest timp păstrând în inima lui nemulțumire şi aşteptări care au răbufnit la întoarcerea fratelui său acasă.

Oare eu cum sunt, în raport cu Tatăl? Eu nu am părăsit Biserica, ci ca fratele cel mare merg la ogor, slujesc. De ce o fac? Care e motivația acțiunilor mele? Ori cât mi-aş ascunde adevăratele mele aşteptări, ele vor iesi la iveală mai repede sau mai tarziu. Omul poate fi înşelat, Dumnezeu nu.

Am vrut să concluzionez în felul acesta. Practic. Răspunsul meu la dragostea Lui, a Tatălui trebuie să fie dragostea mea. Nu aşteptarea să beneficiez de ce are Dumnezeu şi să merg să petrec cu prietenii mei, ci din contră să-mi aduc prietenii la Hristos. Să fie şi ei recuperați. Acesta ar fi actul dragostei mele, să alin inima lui Dumnezeu călăuzind oamenii către El.

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *