Omul care nu mai avea nici o speranță

Omul nostru nu era în vârstă, pentru că nu atinsese nici 40 de ani. Văzuse câte ceva la viața lui și nu era ca și cum nu cunoscuse greul.

Interacționase cu multe persoane, în diferite locuri, și avea habar despre cum ar trebui să arate o treabă bine făcută. Deși fără falsă modestie, avea o părere corectă despre sine. Era conștient că nu rupea gura târgului de deștept ce era și că nu îl dădea afară din casă priceperea.

Dacă ar fi să-l caracterizăm pe tipul despre care scriem, putem spune lesne că nu era un pesimist notoriu, deși avea ochiul format pentru a citi persoanele cu care intra în contact. Nu se hazarda să creadă că va fi ușor, dar păstra încrederea că orice se învață și că la început e normal să fie greu, însă cu timpul se va vedea un progres, oricât de mic.

Foarte probabil că, datorită temperamentului, omul nostru avea o înclinație să bage de vină. Își amintea că, deși nu se pricepea să monteze marmură sau granit, nu a ezitat să fie categoric în analiza unei lucrări realizate de montatori cu experiență. În același timp, nu era zgârcit cu aprecierile atunci când remarca lucrul bine făcut. Era conștient că, observând limitele și carențele, trebuia să impulsioneze înspre depășirea acelor dificultăți.

De-a lungul anilor, prin mâinile lui trecuseră destui oameni. Datoria lui era să-i ghideze și să-i instruiască pentru a fi productivi, iar în timp ce se achita de această datorie, era conștient că învățând pe alții se ajută și pe sine. Mai putem afirma că nu era genul care să țină doar pentru sine cunoștințele pe care le dobândise.

În viață, unele momente se repetă, iar activitatea la locul de muncă a avut parte, la perioade nedeterminate, de anumite scurtcircuite care l-au adus în poziția de a o lua de la capăt. Mai simplu spus, s-a văzut din nou singur și nevoit să reia acea activitate de instruire cu persoane noi.

Deși solicitante, aceste experiențe îi aduceau și un gram de satisfacție, pentru că putea să împărtășească din cunoștințele sale și să vadă cum un începător avansează și, de la o zi la alta, devine mai precis și mai productiv.

A sosit din nou acel moment. Singur fiind, a trebuit să o ia de la capăt și să transmită noilor veniți ceea ce în ani de activitate dobândise. Trecuse ceva vreme de când nu se mai regăsise în postura de a fi singur, înconjurat de nou-veniți, dar a pornit curajos să se „investească” în ceilalți.

Dozat cu înțelegere, s-a apucat de treabă și și-a propus să ofere informația împachetată în porții mici, conștient de volumul mare de cunoștințe care trebuiau transmise.

A observat că le era greu celor nou-veniți și și-a spus că așa fusese întotdeauna. A insistat și nu s-a dat bătut, deși răspunsul așteptat nu venea.

Omul nostru a observat că zi după zi i se pun aceleași întrebări. Chiar după ce nou veniții și-au luat notițe, nu reușeau să le transpună în acțiuni concrete. Semnele erau evidente. Ochiul format al celui cu speranța pierdută a înțeles prea bine despre ce este vorba.

Au trecut zilele fără să se observe progres. Unii au plecat, alții au venit, dar era aceeași Mărie cu altă pălărie.

Omul nostru, trebuia să instruiască pe cei nou-veniți și, în același timp, să-și execute și propria muncă. Așa s-au scurs zile după zile, iar la sfârșitul unei săptămâni și-a pierdut de tot speranța.

Care dintre șefii lui e conștient de situația în care se află? Ei văd doar că munca se execută, treaba se face, procentele și calitatea sunt în parametri. Dar care dintre șefi a experimentat pe propria piele ce înseamnă să lucrezi în asemenea condiții? Cine se gândește la munca depusă și la faptul că acea muncă nu e remunerată?

Partea dramatică e că a doua zi omul nostru o ia de la capăt. În fiecare dimineață pornea la drum cu speranța că va fi mai bine, deși cu fiecare zi ce trecea, speranța scădea.

Situația nu e simplă. Postura în care e pus omul nostru e mai mult decât dificilă. Cu toate acestea, există și aspecte care întrețin duhul acestui mâhnit.

Voi scoate în evidență limita de timp a acestei situații: după opt ore, omul nostru revine în sânul familiei, acasă la cei dragi. Cum ar fi fost ca greutatea să dureze douăzeci și patru din douăzeci și patru de ore?

Mai remarc un aspect care ține de faptul că situația nu ține veșnic. Cândva se va observa și lucrurile se vor schimba. Cineva vorbea de principiul conform căruia totul trece, și răul și binele.

Nu se cade să închei fără să amintesc despre o Persoană care este sursa oricărei speranțe, despre Isus Hristos, Fiul lui Dumnezeu.

Deși ochii omului nostru, care și-a pierdut speranța, pot fi împiedicați să vadă, resursele pentru depășirea oricărei perioade grele vin de la El. Pentru tot ajutorul primit până acum și pentru cel care îi va fi oferit toată recunoștința o merită Isus.

Chiar și atunci când pare că totul e greu, Dumnezeu ne oferă resurse să continuăm. Nu suntem singuri.